Salutare internatiune si bun gasit si pe aici. Multumiri celor ce fac ca acest blog/site sa existe. Asa cum am promis iata ca am revenit si cu o incursiune in istoria unor locuri mirifice. O zona excelenta in care natura isi arata splentoarea in toata maretia sa. Fie ca e iarna sau vara, Comuna Manastirea Casin uimeste cu peisaje incredibile, mereu in schimbare. In viitoarele postari o sa va ofer si un un clip cu peisaje din aceste locuri. Asa ca ramaneti aproape. De asemeni astept si parerile voastre mai jos in sectiunea coment despre aceste tinuturi. In continuare va propun si o scurta incursiune in istorie, cateva randuri despre ce este Manastirea Casin si unde se afla. Poate multi le stiu, altii au aflat mai demult, iar altii sunt interesati. Daca vi s-a parut interesant il puteti impartasi si prietenilor.

Asadar pe drumul ce duce de la Adjud spre pasul Oituzului, din Oneşti, în stânga se face cale către localitatea care poartă numele Mănăstirii Caşin. Locurile au o istorie încărcată, mai ales datorită mişcărilor de populaţie românească venite dinspre Breţcu-Covasna, împinse de secui, apoi de către uniaţie. Dar aceste locuri au constituit şi puncte de rezistenţă armată a celor care din neşansa de a ocupa tronul Moldovei puteau rămâne vremelnic, pentru ca apoi să se poată refugia în Ardeal. Aşa a fost în cazul logofătului Gheorghe Ştefan, care, susţinut de principele Transilvaniei, îşi disputa tronul Moldovei cu domnitorul cu veleităţi bizantine, Vasile Lupu. Astfel, în 1653, Gheorghe Ştefan ajungea domnul Moldovei, pentru ca doi ani mai târziu să construiască mănăstirea pe locul unui vechi schit de călugări cărturari şi meşteşugari din zona Oituzului. El a zidit o impunătoare biserică cu hramul “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”, care în dimensiuni va fi egalată de “Trei Ierarhi” ridicată de rivalul său, Vasile Lupu, cu aceiaşi meşteri călugări. De asemenea, lăcaşul a fost înconjurat de casa domnească, chilii pentru vieţuitori şi de ziduri înalte şi puternice încununate de un semeţ turn-clopotniţă aşezat la intrarea în mănăstire. Aşezământul i-a fost loc de veci ctitorului, după ce soţia sa i-a adus osemintele din străinătate. După decesul acestuia, mănăstirea a fost închinată la Sfântul Munte şi s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural, printr-o bibliotecă care deţinea operele clasicilor greci, numeroase traduceri din greacă şi tipărituri ale vremii. În urma cutremurului din 1805, un an mai târziu, biserica a fost refăcută de egumenul Ierotei Ţarigrădeanul. După revolta lui Tudor Vlamirescu şi expediţia de jaf a trupelor otomane, la 1839 lăcaşul a fost din nou refăcut, ca şi zidul împrejmuitor, de către egumenul Isaia, care a încercat să şteargă numele voievodului ctitor din analele mănăstirii, prin modificarea inscripţiilor şi acoperirea plăcii funerare. La secularizarea lui Cuza, mănăstirea s-a risipit, biserica devenind parohială, cu o enorie de 525 de familii, respectiv 2.250 de suflete. La 1868 a fost numit preot Dimitrie Marcu, care avea ca pregătire seminarul teologic inferior şi care a reparat biserica între 1892 şi 1895.

„Acest zid din temelie s-au făcut de Iasaia Ţarigrădeanul şi igumenul acestei sfinte mănăstiri. Şi s-au început la 1820 şi din întâmplarea zaveri ce au fost la 1821 au rămas până la 1828 şi s-au săvârşit la 1830, care s-au făcut cu însăşi osteneala şi cheltuiala sa m(ănăs)tir(i) iulie 21”.
Vastul ansamblu cuprindea case domneşti, chilii, zid de apărare, turnul clopotniţă şi biserica. Dintre acestea nu s-a păstrat în forma originală decât turnul clopotniţă şi biserica afectată de unele transformări.
Mănăstirea a avut un bogat fond de carte veche şi a fost un timp şi un important centru de cultură al Moldovei. Se pare că aici a funcţionat o şcoală grecească , iar prima şcoală primară din localitate a funcţionat între 1865 şi 1921 în clădirile din incinta mănăstirii.

În partea de V a mănăstirii, în afara zidului de incintă, pe terenul parohiei s-a intenţionat în vara anului 2007 amenajarea cimitirului satului. Lucrările de nivelare a terenului au scos la iveală un zid, fapt care a determinat suspendarea activităţii.
Pentru anul 2008 s-a solicitat autorizaţia de cercetare arheologică preventivă în vederea identificării legăturii dintre noul zid şi ansamblul mănăstiresc.
În campania de săpături arheologice din vara anului 2008 s-a practicat o primă secţiune S1 (18 x 2 m, orientată N-S), perpendiculară pe zidul dezvelit în anul 2007. În cadrul acestei secţiuni s-a dezvelit zidul cu o grosime de 2,30 m. La -0,45 m adâncime faţă de nivelul actual al solului a fost identificată fundaţia zidului. Lăţimea fundaţiei este de 2,90 – 3,10, depăşind pe fiecare latură cu 0,30 – 0,40 m grosimea zidului. Latura sudică a zidului şi a fundaţiei prezintă o uşoară curbare, la fel şi latura nordică a fundaţiei. Latura nordică a zidului este dreaptă. La 6,50 m N de zid a fost identificat un alt zid, aproape identic cu primul – latura curbată fiind la N. Pe laturile de N ale celor două ziduri am coborât la -2 m lângă zidul sudic şi la -2,40 m lângă zidul nordic, fără a ajunge la talpa zidului.
Pentru a vedea relaţia dintre cele două ziduri s-a practicat o nouă secţiune, S2, paralelă cu prima, la 0,70 m E (13,50 X 3,30 m, orientată tot N-S). În interiorul S2 cele două ziduri din S1 se unesc formând o absidă. Fundaţia este circulară. Elevaţia este poligonală la interior, iar la exterior nu s-a conturat încă fiind deteriorată pe porţiunea decapată. Limita estică a zidului intră în profil. În partea de S a S2, construcţia continuă spre S cu un zid de 1,30 m lăţime, având o fundaţie lată de 2,30 m.
Pământul excavat a fost lipsit total de fragmente ceramice, doar la suprafaţă au fost găsite bucăţi de cărămidă. Consistenţa pământului este lutoasă şi a prezentat sporadice urme de arsură până la -1,80 m adâncime.
Elevaţia zidurilor este din piatră de carieră, dar la bază are un strat de cărămidă roşie, legate cu mortar de var hidraulic şi nisip, de foarte bună calitate. Fundaţia este din piatră de carieră legată cu mortar de var hidraulic şi nisip în partea superioară şi piatră de râu legată cu pământ în partea inferioară.
Stratigrafic a fost identificat doar un nivel, cel de călcare al turnului, care se află la -0,45 m adâncime faţă de nivelul actual al solului şi este vizibil în profilurile celor două secţiuni sub forma unui strat de culoarea lutului.
În concluzie, în campania arheologică din anul 2008 a fost scoasă la iveală jumătatea estică a unei abside, posibil unul din turnurile zidului de incintă ridicat de domnitorul Gheorghe Ştefan pentru a proteja mănăstirea, de care pomeneşte călătorul arab Paul de Alep, sau alt tip de construcţie absidală.
În S1, în interiorul absidei la 1,70 m de peretele sudic, la -0,30 m adâncime, în profilul estic a fost găsită o monedă din argint, foarte subţire, cu diametrul de 16 mm. O altă monedă, asemănătoare cu prima, a fost găsită în S2 în profilul estic la 1 m S de colţul dinte turn şi zid, la -0,25 m adâncime. Monedele sunt foarte uzate, iar una s-a rupt şi nu a putut fi curăţată. La o primă analiză par a fi de sec. al XVII-lea. Ambele monede se află la CMIA Bacău.
Continuarea investigaţiilor arheologice pentru a vedea adâncimea la care se află talpa zidului şi identificarea traseului urmat de zidurile ce pornesc de la obiectivul descoperit. Identificarea relaţiei dintre construcţia absidală şi ansamblul mănăstiresc.
Propunem paza şi protecţia de către autorităţile locale a descoperirilor, mai ales de intenţiile cetăţenilor de a refolosi piatra din sit. Obiectivul trebuie decapat în întregime în vederea identificării precise a utilităţii sale, apoi restaurat şi consolidat. Restaurarea şi consolidarea întregului ansamblu mănăstiresc pentru a putea fi vizitat de către public. Realizarea de panouri ale ansamblului cu evidenţierea noilor descoperiri.

În 1950, comuna a fost transferată raionului Târgu Ocna din regiunea Bacău. În 1968, comuna a revenit la județul Bacău, reînființat. Tot atunci, s-au desființat satele Ferăstrău și Haloș, comasate respectiv cu satele Mănăstirea Cașin și Pârvulești, iar satul Lupeștii Cârjeu a luat numele de Lupești

Haralambie-Holic-640x4801-300x228  Si mai departe iata si cateva randuri despre  monumentul eroilor din Manastirea Casin.

De ani buni, autorităţile statului şi Asociaţia Naţională ,, Cultul Eroilor’’ au reluat o înălţătoare tradiţie pentru evocarea eroilor căzuţi pe câmpurile de onoare , acolo unde i-a trimis patria. Iniţiatoarea şi susţinătoarea acestor cinstiri ale eroilor, prin amenajarea de cimitire ale eroilor, de înălţare  de monumente, de fixare a unei ,, Zile a eroilor “, a fost ,,O Mare Doamnă” a istoriei noastre-Regina Maria.

Vitregiile istorice pentru condiţia de ţară al cărei destin a fost croit veşnic în laboratoarele infernale ale celor mari, au făcut ca să ni se impună o percepţie istorică dureros de falsă în faţa   sacrificiilor de sânge ale ostaşilor noştri în cele două mari conflagraţii ale sec. al XX-lea.

Despre Marele Război de Întregire (1916- 1918) s-a putut vorbi cu înaltă religiozitate numai două decenii şi jumătate. El nu s-a bucurat de o evocare lirică din partea unor mari poeţi ca Alecsandri şi Coşbuc pentru Războiul de Independenţă din 1877. Dar a fost evocat dureros în proze obiective de Cezar şi Camil Petrescu, de Liviu Rebreanu sau H. P. Bengescu şi,  mai ales,  de un reputat învăţat, fără să fie istoric, Constantin Kiriţescu şi nenumărate alte proze ale participanţilor.

El s-a înălţat pe altarul conştiinţei naţionale prin idealul propus – dezrobirea pământurilor româneşti de dincolo de fruntariile impuse de-alungul istoriei – şi modul, cu totul nobil, cu care au fost glorificaţi eroii care s-au întors de pe câmpurile de onoare. Au fost răsplătite toate sacrificiile de pe câmpurile de luptă: veteranii, invalizii, orfanii şi văduvele de război au fost împroprietăriţi cu diverse suprafeţe de pământ, ori au primit pensii. S-au pus la dispoziţia orfanilor de război şcoli gratuite.  În toate aşezările din ţară s-au înălţat monumente în memoria celor care nu s-au mai întors. A fost fixată ,,Ziua Eroilor“, prilej cu care se organizau înalte ceremonii militare, religioase şi civile.  Armata a căpătat un prestigiu aproape sacru. Scriitorul Mihail Sadoveanu prezintă un moment când, după război, o unitate militară trecând pe strada mare a Iaşului, toată lumea care era pe terasa unui restaurant, s-a descoperit şi s-a ridicat în picioare. La colţul unei străzi, un mutilat de ambele picioare şi-a înălţat ciotul de corp cât i-a mai rămas, şi-a dus mâna la chipiul moştenit din armată  şi a salutat formaţia.

După 1945, cuceritorul sovietic ne-a obligat să privim acest sfânt război ca pe unul imperialist, de cotropire, mai dihai decât războaiele ţariste care au întins gheara ursului de sub prispa Europei şi până la Pacific, din Oceanul gheţurilor şi până către ,,Drumul mătăsii”, realizând o sinistră închisoare a popoarelor.

Despre a doua conflagraţie (1941-1945) prin care ne-am angajat să scoatem pe fraţii noştri basarabeni de sub cnutul sovietelor, a fi afirmat, de către orice român, că nu a fost un act criminal faţă de ,,Marea prietenă” şi împotriva voinţei poporului însuşi, însemna înaltă trădare şi crimă împotriva umanităţii; drumul celui ,,vinovat” era în faţa plutonului de execuţie sau muncă silnică pe viaţă. Mulţi nefericiţi au plătit astfel sinceritatea lor.

Astfel, teroarea stalinistă a reuşit să scoată vremelnic din conştiinţa neamului cele mai nobile sentimente pentru cei care, pentru prima dată, au reuşit să pună piciorul în bârlogul ursului ce de vreo două secole ne tot ,,elibera” în vreo 37 de războaie de cotropire. Soldaţii noştri s-au întors de pe frontul din Răsărit, unde au înfruntat cele mai groaznice vitregii de război în stepele ruseşti, umiliţi, fără glorie, hăituiţi şi băgaţi în puşcării pentru vinovăţia de a-şi fi slujit patria sub drapel. Nici vorbă de recompense. Comandantul lor şi-a plătit gloria în faţa plutonului de execuţie. Iată de ce, fără să vrem, atunci când vorbim de ,,eroi”, gândul nostru se duce, mai ales, către cei căzuţi în Primul Război Mondial. Nişte proze anodine, convenţionale, scrise la comandă din birou de către un Haralamb Zincă ( român sadea …) sau un Dragoş Vicol, sunt singurele mărturii despre acest mare război al neamului nostru. Pentru că nu am avut voie să vorbim în lumina adevărului o lungă perioadă de timp despre acest război, el nu se regăseşte în literatura noastră reflectat asemeni Primului Război Mondial. Peste tot în ţară s-au înălţat monumente numai în cinstea soldatului sovietic ,,eliberator”, dar nici o piatră nu s-a pus în memoria ostaşului român căzut pe frontal din Răsărit.

Să ne ajute Providenţa ( şi dorita Globalizare cu demitizarea miturilor…) ca această seninătate din ziua de astăzi, cu care privim cele două războaie în ,, aproximativă” lumină a adevărului ( pentru că nu ştiu ce înseamnă în istorie adevărul ,,absolut” ), să ni se îngăduie încă mult timp.

  Prof. Haralambie Holic a depus câte o urnă de pământ, la monumentele eroilor din satele Sârbi şi Vlăsineşti, pământ adus din cimitirele eroilor din locurile unde au luptat consătenii noştri-Munţii Caşinului, Pasul Oituzului, Valea Trotuşului.

Un vis care mă urmăreşte de mulţi ani, mi-a fost dat să-l împlinesc acum. Am găsit consens din partea autorităţilor locale ca să îmbogăţim semnificaţia educativ-patriotică, conţinutul de înaltă preţuire a istoriei neamului prin ceremoniile prilejuite de ,,Ziua Eroilor”, aducând acasă, la modul simbolic (cum se procedează şi în alte împrejurări), rămăşiţele pământeşti ale eroilor din comuna noastră, prin ţărâna care le-a acoperit trupurile, de pe locurile unde au căzut în Marele Război de Reîntregire (1916-1918) – care a făcut ROMÂNIA MARE. Printre ei se regăsesc bunicii mei, eroii Nicolae Ficiuc şi Petru Holic, rămaşi pe câmpul de onoare. Şi-au găsit ecou răscolitor în sufletul meu amintirile dureroase ale mamei mele, care, prin moartea eroului Nicolae Ficiuc, a rămas a nimănui. Ultimele amintiri ale tatălui meu despre părintele său, soldatul Petru Holic, reprezintă icoana unui soldat slab, neîngrijit, care a intrat în casă pentru o scurtă permisie. Astfel, părinţii mei au fost nevoiţi să înfrunte viaţa fără sprijin părintesc, chiar din cea mai fragedă copilărie.

În perioada când despre Războiul de Reîntregire nu se putea vorbi în lumina adevărului, pe vremea îndepărtatei copilării, m-au fascinat povestirile unui bătrân, Vasile Babiuc, care  relata, în mijocul unui grup de săteni, în centrul satului, despre întâlnirea cu regele Ferdinand, la Răcăciuni. Aveam să aflu mai târziu, din documente, că bătrânul nu exagera cu nimic în povestirile sale. Era vorba de întâlnirea regelui cu ostaşii, pe 22 Martie 1917 , când le-a promis pământ şi libertăţi politice, în numele său. Altădată, povestirile bătrânului Dumitru Creţu din Sârbi, puteau constitui pagini de adevărată carte de isorie, despre asprimea luptelor de pe Valea Caşinului, din iarna anului 1916-1917; el, agentul de legătură care a fost în vâltoarea luptelor, n-a simţit că este periculos, noaptea, sub tirul inamicului, să traverseze de opt ori un râu de munte plin de sloiuri, cu apa până la înălţimea şeii calului care-l ducea. Avea de transmis ordine de bătaie care se modificau de la o oră la alta. Din cercetările de acum, presupun că puteau fi râurile Caşin, Curiţa sau Bucieşul.

Toate acestea şi documentările recente din literatura de război, ,,Jurnalele de campanie” ale Regimentelor 8 Vânători Botoşani şi 29 Infanterie Dorohoi, unităţile în care au luptat eroii dorohoieni şi botoşeneni, m-au timis pe locurile unde ei şi-au vărsat sângele şi şi-au lăsat oasele, dispreţuitori de moarte şi încrezători întrun ideal patriotic. Pe Valea Caşinului am călcat locurile călcate şi de bunicii mei: la Mănăstirea Caşinului, loc de refugiu şi de refacere, unde se afla şi  comandamentul brigăzii ; la fabrica de cherestea ,,Union”, de unde au pornit atacul în noaptea de 14 august 1916; la poiana ,,Înţărcătoarea”, locul comandamentului Regimentului 8 Vânători, de unde plecau regimente întregi pe linia întâi şi se întorceau zdreţne de unităţi, câte 20 % din efectivele plecate. În cimitirul eroilor din satul Mănăstirea Caşin sunt numai 123 de cruci, dar mormântul comun adăposteşte rămăşiţele a peste optsprezece mii de ostași.

Si cam acesta a fost scurta incursiune si despre locuri din istorie ce aduc un omagiu celor ce s-au sacrificat. In urmatoarele postari poate voi continua si cu alte locuri ce de altfel sunt si obiective turistice remarcabile. Mai multe puteti de altfel descoperi daca vizitati aceaste minunate locuri.

Sursa: ziarullumina.ro, vorniceneanul.ro si Wikipedia.org

Advertisements